Eseu/Comentariu Tema si viziunea despe lume-Testament, Tudor Arghezi

Testament

In perioada interbelica, in poezia romaneasca au existat doua curente: modernismul (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu) si traditionalismul (Vasile Voiculescu, Ion Pillat).

Modernismul are la baza „Teoria Sincronismului”, lansata de Eugen Lovinescu, si porneste de la necesitatea aducerii poeziei romanesti la nivelul celei europene. Acest curent aduce o serie de inovatii precum aria tematica filosofica (conditia umana, creatia, trecerea timpului, cunoasterea),  ambiguitatea limbajului, prezenta metaforei-cheie, iar versificatia traditionala este abandonata in favoarea 2ingambamentului, versului alb sau versului liber, organizare astrofica si masura variabila.

Tudor arghezi este revocat atat de modernisti cat si de traditionalisti,considerat creatorul limbajului poetic modern, Dupa Eminescu, el realizeaza cel mai pregnant detasarea de expresia prozaica.  El se dezvaluie ca o entitate pluristratificata de poet, copil, calugar, mestesugar. Universul poetic arghezian cuprinde tot ceea ce framanta dintotdeauna conditia umana Arghezi este o personalitate proteica, un creator proteic, adica nestatornic, schimbator. El se schimba mereu, cu fiecare volum care-i apare, ramanand identic doar cu sine insusi. Arghezi şi-a conceput opera ca pe un ansamblu plurivalent, al cărei principiu ordonator este cel al contradicţiei. Cel dintâi volum de poezii al lui Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite (1927), se deschide cu poeziaTestament. Opţiunea autorului pentru plasarea acestei creaţii în fruntea celui dintâi volum al său, denotă caracterul ei programatic, vizibil în fiecare secvenţă a textului, avand rolul unui manifest realizat prin mijloace artistice

Curent:ca formula estetica, poezia este subsumabila modernismului prin spcie, arspoetica fiind cultivate de modernisti. De asemenea, poezia se subscrie modernismului prin faptul ca tratează şi problema limbajului, a transfigurării socialului în estetic (estetica urâtului), a raportului dintre inspiraţie şi tehnica poetică.

Specie:ars poetica, care este un concept operational prin care autorul isi exprima propriile convingeri despre arta literara

Titlu: este unul exterior, simbolic.o dubla metafora. La nivel obviu, el desemnează un act prin care se transmite o valoare urmaşilor. Traind in interiorul unui'Univers ale carui sfortari germinative sfarsesc in mormanele de oseminte, poetul are constiinta ca "ora rece" va veni candva si pentru el. Suferind de "o buba pamanteasca" asemeni heruvimului sau bolnav, creatorul vrea sa lase o urma a trecerii sale prin veac; de aici, "testamentul" prin care isi daruieste opera viitoare generatiilor de urmasi.  La nivel obtuz, titlul sugerează ideea de moştenire literară şi de crez artistic. Primele versuri îl explicitează. Moştenirea pe care poetul o lasă urmaşilor este una spirituală – cartea. Versurile care urmează sunt o paradigmă a cărţii, un şir de definiţii, textul căpătând aspect aforistic. Se face trimiterea la Biblie, la Vechiul şi Noul Testament deoarece moştenirea pe care o lasă eul liric urmaşilor este una spirituală. Testamentul este unul simbolic în care „beneficiarii” sunt atât cititorii, cât şi ceilalţi poeţi care se vor inspira din ideile transmise.

Tema:creatia literara in ipostaza de mestesug, creatie lasata ca mostenire unui fiu spiritual.

Structura: la nivel macrotextual substanta lirica este structurata:6 strofe de intindere inegala, Cea mai importanta particularitate a structurii substantei lirice consta in faptul ca ideile poetice nu se succed, ci se reiau in diferite structuri ale textului.

Tipul de lirism: lirism de tip subiectiv, aşa cum arată adresarea directă, prin intermediul monologului liric. Eul liric este prezent în text prin pronumele de persoana I singular şi plural („eu”, „noi”) şi prin verbele la persoana I („făcui”, „am iscat”). Ipostazele acestuia sunt diverse: Tată vorbind cu fiul, robul adresându-se Domnului, creator care lasă arta sa unui cititor

estetica uratului: charle baudlaire-fleure de mal. Arghezi considera ca orice aspect al realitatii, indiferent daca este grotesc sau sublim, poate constitui material poetic.  Fondul principal al limbajului poetic arghezian il constituie limba poporului, folosita de strabuni in procesul muncii ogoarelor. Arghezi selecteaza in scrisul sau, din materialul lexical popular o anumita categorie de cuvinte, mai dure, cu materializari “stancoase” cum le denumeste el, care sa exprime, prin sensul lor propriu si prin duritatea fonetica, asprimea vietii inaintasilor: bunuri, adunat, razvratita, strabuni, gropi, rapi, credinta, hrisov, robi, oseminte, zdrente, durerea surda si amara, tap, fierul, zace, mania etc. Aduce in plan literar cuvinte considerate pana la el degradate, excluse de generatiile anterioare de scriitori.

Negatia cu care incepe textul accentueaza valoarea bunului mostenit. Inca de la inceput se poate observa ca Arghezi face din poezie o profesie de credinta.  In conceptia argheziana, orice carte este forma cea mai inalta de oglindire a spiritualitatii unui popor. Cartea reprezinta evolutie „de la strabunii mei pana la tine”, ea reprezinta un bun creat si in intentia de a ramane prin urmasi.

Inca din prima strofa este evidentiat caracterul confesiv. Adresarea directa „Cartea mea-i fiule o treapta”  marcheaza o incarcatura afectiva deosebita si sugereaza datoria urmasilor de a continua opera infaptuita de stramosi. Termeni precum „rapi si gropi adanci” anticipeaza estetica uratului, iar versul „suite de batranii mei pe branci” exprima sacrificiul generatiilor anterioare. De aceea cei care vin, au datoria morala de a pastra, respecta si innobila opera.

A doua strofa marcheaza continuarea adresarii directe din prima strofa: O intreaga istorie de umilinte  „robilor”, poetul se va transfigura din poezie si se va transfera catre cititorul, continuatorul, viitorul creator. Poetul aseaza cartea la capatul civilizatiei.Versul „De osemintele varsate-n mine” accentueaza ideea mostenirii de la stramosi.

A treia strofa marcheaza evolutia spirituala, progresul de la munca fizica la activitate intelectuala. Poezia este asadar un proces de purificare a cuvintelor.„Le-am prefacut in versuri si-n icoane” accentueaza importanta si puterea deosebita pe care o are cuvantul in conceptia argheziana.

Cuvantul este omnipotent, mangaie sau pedepseste.

„Am luat cenusa mortilor din vatra\ Si am facut-o Dumnezeu de piatra” – sublinieaza valoarea deosebita o strabunilor, a istoriei, ea reprezentand temelia generatiilor viitoare. Stramosii vegheaza asupra urmasilor care au datoria de a continua ce au inceput ei.

Vioara reprezinta arta care aduna durerea surda si amara. Stapanul face referire la asupritori. Durerea ascultata de stapani, iar strabunii se razvrateau prin cuvinte.

Creatia apare ca o transfigurare a realitatii „Durerea noastra surda si amara”, „Biciul rabdat”, „Rodul durerii de vecii intregi”. Toate devin in poezie „cuvinte potrivite”, „versuri si icoane”, „frumuseti si preturi noi”.

Poezia este mijloc de atenuare a suferintelor de razbunare; poezia mai este si rod al strabunilor. Estetica uratului este reflectata prin „ciorchine de negi”.

Poezia inseamna deopotriva „Slova de foc”( poezia sub controlul total al inspiratiei, al harului, al trairilor nemijlocite) si „Slova faurita”  ( truda, munca, versul elaborat, cuvantul potrivit).

„Robul a scris-o, Domnul o citeste” – accentueaza  supunere poetului in fata cititorului.

Ca si Octavian Goga, Arghezi isi descopera stramosi indepartati in timp, pe care ii reprezinta in prezent. Pentru el, acestia sunt simbolurile permanentei si temelia oricarei creatii.

Prozodia: este situata intre traditie si modernitate, strofele inegale, metrica si ritm variabile, insa cu rima imperecheata.

Figuri de stil- Arghezi foloseste epitete „rapi si gropi adanci”,  metafore „slova de foc”, „Dumnezeu de piatra”, enumeratie „bube, mucegaiuri si noroi”, comparatia „Stapanul ca un tap injunghiat”, inversiune „Dulcea lui putere”,

Nivel lexico-semantic La nivelul limbajului se constata o imbinare a termenilor arhaici „hrisov”, „plavani”, „usure” cu termeni ce reflecta estetica uratului „rapi”, „negi”, „gropi”, „bube” fapt ce il individualizeaza pe Arghezi si determina critica literara sa afirme aproape in unanimitate iesirea de sub influenta lui Eminescu.

Concluzie: Afirmandu-se la sfarsitul secolului nouasprezece si inceputul secolului douazeci, cand aproape toti poetii scriau ca Eminescu, Tudor Arghezi a tinut sa demostreze ca se poate scrie si invers; frumusetii imbatatoare i-a opus o “ estetica a uratului”, maretiei celeste - bucuria modesta a existentei domestice, iar “inspiratiei”, iscusinta artizanului.

In opinia mea:  Locul lui Argezi in lirica romaneasca este intre trditie si inovatie, ACEST LUCRU SE REFLECTA TOTALMENTE si in poezia testament, in care se valorifica truda strabunilor, dar in acelasi timp se observa originalitatea poeziei se manifesta prin limbajul ei specific, prin registrul variat al figurilor de stil si prin proiectarea viziunii lirice despre creatie. Poezia, insa, a repzentat pentru Arghezi miez sufletesc, o stare, un gand, care se actualizeaza prin intermediul versurilor. Arghezi este poetul la care o idee naste sute altele.